Iluzii de toamnă

(Photo by lunasa47 on DeviantArt)

Întinde-mi sufletul

Pe-o frunză de toamnă

Roşie precum sângele

Care-mi aleargă încă prin vene,

Arzând de dorinţa

De a te strange încă o dată

În braţe.

Aruncă-mi sufletul

Pe aripi de păsări călătoare

Să ma ducă departe

Peste mări, peste zări, peste soare.

Adapă-mi sufletul

Cu picuri de ploaie

Şi-apoi înveleste-l

În mantia de aur

A frunzelor cazute

Din povestea noastră

De iubire.

Şi strânge mărunte

Clipele frânte

Secundă cu secundă

Şi-apoi recompune-le

În ore şi în ani

De nemurire.

Ascunzătoare

Aș vrea să pot să fug de tot

Să uit de mine, să mă ascund de tine,

S-adun cărări, să caut scări,

Să-mi port destinul în toate patru zări.

Aș vrea să pot culege zori,

Prinse buchet în cântec de viori.

Aș vrea să-mi înec visele în mare

Să-mi ferec sufletul într-o cupă de floare.

Aș vrea să-mi duc pașii departe

De lumea mea, de urma ta,

Să mă-nchid tainic într-o carte

Să scriu povești ce-ncep cu-a fost cândva...

A fost cândva, în timpuri ireale

Un dor nebun ce colinda agale

Să-și stingă patima ce-i apăsa pe suflet,

Să-și odihnească pașii obosiți de umblet.

Și-n drumul său opri la o fântână

Cu apa limpede și-amăgitor de bună

Și se-adăpă cu zâmbete și cu iubire

Crezând că și-a aflat izvor de nemurire.

Dar în curând otrava i-a cuprins ființa

Și-nvins de o iluzie și-a plâns amar credința.

Să cânt povestea-ntreagă nu mai pot

Pentru că vreau să uit, 

Pentru că vreau să fug de tot.