Dans

Privește urma de aripi
Lăsată de mâinile tale
În drumul căutării
Mâinilor mele.
Grație de lebede pe apă
E atingerea lor
Caldă, ușoară, diafană.
Dans plin de pasiune
E îmbrățișarea degetelor,
Tango ravisant de suflete
Ce se-mpletesc cu mângâieri.
Ascultă cum respiră fierbinte
Fiecare por al trupurilor noastre,
Fiecare fior al gândului
Că lupta corpurilor
Ar schimba firea Universului.
Îmbată-mă cu licori dionisiace
De dor și patimă aprinsă
Și nu mă lăsa să mă sting
În zborul lin al mâinilor întinse.
Apleacă-te ușor în palma mea
Precum un fulg își abandonează destinul
În cuibul cald al unui copil
Și privește urma de aripi
Lăsată de mâinile noastre
Ce se caută neîncetat.

Poveste de Iarnă

Ești aroma bradului de Crăciun,
Ești dimineața zâmbetului meu,
Ești picătura de apă pe care
O sorb cu nesaț într-o dulce desfătare a sufletului.
Ești piatra pe care imi odihnesc visele,
Ești focul care mă învăluie într-un voluptos răsfăț,
Ești catifeaua petalei de trandafir
De pe care culeg, mirată, boabele de rouă,
Ești curcubeul care răsare după fiecare furtună a ființei mele.
Ești armonia fiecărei melodii
Care îmi înfioară trupul.
Ești fosnetul florilor de salcâm,
Ești dansul diafan al fluturilor.
Lasă-mă să păstrez tot ce ești!
Așează-te ușor în brațele mele
Și spune-mi povestea unei nopți
În care doi copii îl așteptau, îmbujorați, pe Moș Crăciun.

Craciunul prin ochi de copil

Prietena mea, Flori Iuhas, m-a provocat, intr-o dupa masa de inceput de decembrie, sa imi spun povestea sarbatorilor de iarna. Trebuie sa recunosc ca iubesc sarbatorile. Sunt subiectiva cand vorbesc despre sarbatorile de iarna – Mos Nicolae, Mos Craciun, Nasterea Domnului Iisus. Imi place acest arc peste timp, care ma duce in vremuri initiale si initiatice. Fiecare cantec, fiecare pas de dans, fiecare urare rostita, toate aceste momente de feerie ma duc acolo, in mijlocul evenimentelor primordiale, in centrul atemporalitatii. Magia vine din toate gesturile marunte care compun scena sarbatorilor.

Ma intorc putin la anii copilariei mele. Cred ca este cea mai frumoasa etapa a vietii unui om – curata, deschisa, naiva, blanda, pura, lipsita de griji. Imi amintesc cu cata emotie ii scriam Mosului, fiorul cu care lasam in urma fiecare zi pana la momentul la care stiam ca trebuie sa vina. Ma pregateam cu poezii, strofe intregi pe care le recitam cu voce din ce in ce mai tremuranda. Mos Nicolae din copilaria mea nu venea cu renii, venea cu sania, nu avea elfi sau ajutoare, ci punea singur, cu mainile sale, darurile in cizme. Seara, pregateam ritualic incaltarile, impreuna cu ai mei. Noaptea lui Mos Nicolae era alba – nu neapart de zapada, nu neaparat pentru ca isi scutura barba, ci pentru ca eu o vedeam alba, frematand de emotia darurilor.  Dupa Mos Nicolae, venea momentul plecarii la tara, la bunici. Imi amintesc cum ne adunam cu totii, intreaga familie, bunici, unchi, matusi, veri, imi amintesc zapezile de atunci (care nu seamana cu cele de acum). Taiatul porcului era ceva important – pe langa faptul ca era ritualul care ne strangea pe toti. Dupa ce animalul era sacrificat si parlit, noi, copiii, urcam pe porc si incepeam sa-i rontaim urechile… si coada :). Imi persista si acum mirosul acela de paie arse, de carne calda, de zapada, de frig. Bunicii ne cantau colinde stravechi, pastrate din tata-n fiu, parintii rememorau vremurile in care mergeau sa faca urari de sarbatori iar noi ii ascultam fascinati.

Imi staruie in amintire bradul – cumparat cu cateva zile inainte de Ajun si pastrat la boxa de la bloc, unde coboram cu ai mei doar ca sa imi umplu narile si sufletul cu aroma aceea ce cetina cruda, verde. Si seara de Ajun, cand, alaturi de parinti si, cativa ani mai tarziu, alaturi de sora mea, impodobeam bradul. O feerie de culori, lumini, globuri, sclipiciuri aurii si argintii, miros de cetina, toate in sunet de colinde si in ritmuri de poezii. In vreme ce parintii pregateau bunatatile – carnati, toba, lebar, sarmale, piftie, prajituri, cozonaci, arome ce staruie si acum, gadilandu-mi memoria -, eu il asteptam pe Mos Craciun. Care venea, mare, vesel, zgomotos, imbujorat la fata. Spuneam frumos poeziile invatate de atata vreme si repetate in fiecare zi si asteptam tremurand de emotie cadourile. Mereu m-am intrebat de ce la mine ajunge ultima Mosul, pentru ca, de regula, darurile mele erau la fundul sacului :). Ne luam la revedere zgomotos, la fel cum ne salutam, promitandu-ne ca anul ce vine sa ne revedem cu bine.

Imi amintesc atat de viu de candela aprinsa, de caldura din casa si de mirosul frumos al asternuturilor. Mereu am zis ca mama este o zana din pricina asta :).

Imi staruie in amintire anul in care am facut primele daruri de Craciun. Eram cred ca prin clasa a VII-a sau mai mica, cine stie. Primisem bani pentru colinde si am mers sa iau cadouri. Sincer, nu mai tin minte ce le-am cumparat parintilor mei sau daca le-am cumparat ceva. Stiu insa ca sora mea isi dorea o papusa Barbie, asa ca m-am oprit la primul magazin unde am vazut o papusa si i-am cumparat-o fara sa clipesc. :) Bucuria aia a ei (cred ca totusi si parintii i-au asezat sub brad o papusa de Craciunul acela) nu o sa o uit niciodata.

Anii au trecut, emotiile au ramas neschimbate in preajma fiecarui Craciun. Acum vreo cativa ani, povestindu-i despre Craciunurile mele unui vechi si bun prieten, m-a rugat sa fac o scrisoare pentru Mos Craciun. Am intrat cu bucurie in joc, am scris, apoi am aruncat plicurile in zari si am trait magia. :)

Iubesc sarbatorile de  iarna si, mai ales, iubesc Craciunul! Dumnezeu a simtit la unison cu mine magia si a facut in asa fel incat sa traiesc an de an feeria Craciunului. Asa ca, in urma cu patru ani, in a treia zi de Craciun din  2010, mi-a trimis cel mai frumos dar, mi-a implinit cea mai mare minune: aceea de a fi mama celui mai bun, frumos, istet si iubit Stefan. De atunci, incerc sa transmit mai departe frumusetea, emotia, puritatea si aroma sarbatorilor de iarna si imi doresc ca fiul meu, odata ce va fi ajuns barbat, sa isi adune in cantec de colinde familia in jurul bradului si sa le povesteasca copiilor sai despre Iisus, despre credinta, despre iubire si daruire.

Da, dragii mei, sarbatorile de iarna sunt magice. Credeti in ele, simtiti-le de fiecare data cu ochii copilului din voi si lasati-va purtati pe arcul timpul in acele vremuri originare!

Ascunzătoare

Aș vrea să pot să fug de tot

Să uit de mine, să mă ascund de tine,

S-adun cărări, să caut scări,

Să-mi port destinul în toate patru zări.

Aș vrea să pot culege zori,

Prinse buchet în cântec de viori.

Aș vrea să-mi înec visele în mare

Să-mi ferec sufletul într-o cupă de floare.

Aș vrea să-mi duc pașii departe

De lumea mea, de urma ta,

Să mă-nchid tainic într-o carte

Să scriu povești ce-ncep cu-a fost cândva...

A fost cândva, în timpuri ireale

Un dor nebun ce colinda agale

Să-și stingă patima ce-i apăsa pe suflet,

Să-și odihnească pașii obosiți de umblet.

Și-n drumul său opri la o fântână

Cu apa limpede și-amăgitor de bună

Și se-adăpă cu zâmbete și cu iubire

Crezând că și-a aflat izvor de nemurire.

Dar în curând otrava i-a cuprins ființa

Și-nvins de o iluzie și-a plâns amar credința.

Să cânt povestea-ntreagă nu mai pot

Pentru că vreau să uit, 

Pentru că vreau să fug de tot.

Dorință

Aș vrea să-ți fug prin vene,

Să mă ascund sub gene,

Să fremăți tot la răsuflarea mea

Și să-mi aștern iubirea-n palma ta.

Aș vrea să-ți torn suavă

Și dulce-amărui otravă

De dor, de-ardoare, de amor,

De patimi, vise și fior.

Aș vrea să mă strecor încet

În gândul tău ușor, discret

Și jucăuș să îți presar pe suflet

Sclipiri de-amurguri și de zâmbet.

Aș vrea să fiu cu totul doar a ta

Și, egoist, să nu mă lași a altcuiva.

Aș vrea să ne-mpărțim bucăți de viață

Și să ne regăsim în fiecare dimineață

Noi, doi copii cu sufletele pline

De vise, de speranțe, de iubire.

Epistolă

         Și îți scriu dincolo de secundele care ne împresoară, dincolo de țărmurile pe care le înconjurăm cu ardoare, dincolo de oamenii care ne ies în cale. Îți scriu cu focul pe care l-au cunoscut doar bătrânii lampagii, atunci când aprindeau farurile ca să vegheze mări, speranțe și destine. Îți scriu pentru că unduirea condeiului ăsta îți va spune mai presus de cuvinte și de forme tot ce nu am putut eu să îți spun vreodată.

        Priveam zilele trecute pe filele unui calendar frumos colorat și mă întrebam într-o doară, care e rostul acelor imagini, dacă timpul trece la fel? Filă cu filă, rupem bucățile din trecutul nostru și le așteptăm pe cele ce vor urma cu o bucurie de nebun care oricum nu știe ce-l așteaptă. M-am lăsat sedusă de textura hârtiei, de aroma ei și am căutat să-i dau un rost calendarului. Îmi amintesc de prima noastră oprire, pur și simplu întâmplătoare. Era o seară de primăvară verde, crudă, cu miros de muguri înfrunziți iar noi stăteam cu picioarele atârnate pe o margine de val și depănam povești despre amintiri și despre vise, despre balaurii care năvăleau în sufletele noastre și despre magii aducători de pace. Și totul ar fi fost atât de simplu dacă nu ți-aș fi simțit atingerea ușoară pe mână. Aș fi plecat în drumul meu iar tu te-ai fi întors la valurile tale. Dar am rămas, pentru că, vezi tu, mie îmi place mirosul ăla amar și sărat și dulce al mării, pentru că erai primul meu popas și pentru că eu nu am văzut niciodată răsăritul. Am întors filă după filă şi am găsit popasuri pline de culori, cuvinte şi miresme. Am mers pas lângă pas şi am fugit departe, fără să ne pese de lumea şi de timpul care se perinadu în jurul nostru. Am plecat şi ne-am întors mereu la fel, cu acelaşi dor şi foc de faruri nestinse. Am cântat, am dansat, am râs, am ţipat, am plâns, am şoptit, ne-am strâns cu patimă mâinile, ne-am atins suav şi plin de voluptate trupurile, sufletele. Mereu atât de aproape şi mereu atât de departe, dar frumuseţea noastră este cheia acestui paradox. Ţi-am sărutat în vis fiecare geană, ţi-am cules, bob cu bob, roua de pe buze, mi-am desfătat dimineţile şi apusurile cu zâmbetele tale şi m-am lăsat învăluită în mângâierea ta roşie, sălbatică şi tandră ca atingerea unui mac. (...)

       Rând pe rând vom mai întoarce file reci de calendar. Vom întoarce clepsidre şi vom colinda cărări. Noi doi, noi singuri, eu, tu. Vom alerga pe alte creste de valuri, vom dărâma alte metereze, vom culege flori de pe alte câmpuri. Şi, poate, din când în cand în când, vom reuşi să ţinem timpul, lumea, universul pe loc, ne vom opri unul în dreptul celuilalt şi ne vom privi în amintirea unui foc numai de noi ştiut. De noi şi de bătrânii lampagii.