Craciunul prin ochi de copil

Prietena mea, Flori Iuhas, m-a provocat, intr-o dupa masa de inceput de decembrie, sa imi spun povestea sarbatorilor de iarna. Trebuie sa recunosc ca iubesc sarbatorile. Sunt subiectiva cand vorbesc despre sarbatorile de iarna – Mos Nicolae, Mos Craciun, Nasterea Domnului Iisus. Imi place acest arc peste timp, care ma duce in vremuri initiale si initiatice. Fiecare cantec, fiecare pas de dans, fiecare urare rostita, toate aceste momente de feerie ma duc acolo, in mijlocul evenimentelor primordiale, in centrul atemporalitatii. Magia vine din toate gesturile marunte care compun scena sarbatorilor.

Ma intorc putin la anii copilariei mele. Cred ca este cea mai frumoasa etapa a vietii unui om – curata, deschisa, naiva, blanda, pura, lipsita de griji. Imi amintesc cu cata emotie ii scriam Mosului, fiorul cu care lasam in urma fiecare zi pana la momentul la care stiam ca trebuie sa vina. Ma pregateam cu poezii, strofe intregi pe care le recitam cu voce din ce in ce mai tremuranda. Mos Nicolae din copilaria mea nu venea cu renii, venea cu sania, nu avea elfi sau ajutoare, ci punea singur, cu mainile sale, darurile in cizme. Seara, pregateam ritualic incaltarile, impreuna cu ai mei. Noaptea lui Mos Nicolae era alba – nu neapart de zapada, nu neaparat pentru ca isi scutura barba, ci pentru ca eu o vedeam alba, frematand de emotia darurilor.  Dupa Mos Nicolae, venea momentul plecarii la tara, la bunici. Imi amintesc cum ne adunam cu totii, intreaga familie, bunici, unchi, matusi, veri, imi amintesc zapezile de atunci (care nu seamana cu cele de acum). Taiatul porcului era ceva important – pe langa faptul ca era ritualul care ne strangea pe toti. Dupa ce animalul era sacrificat si parlit, noi, copiii, urcam pe porc si incepeam sa-i rontaim urechile… si coada :). Imi persista si acum mirosul acela de paie arse, de carne calda, de zapada, de frig. Bunicii ne cantau colinde stravechi, pastrate din tata-n fiu, parintii rememorau vremurile in care mergeau sa faca urari de sarbatori iar noi ii ascultam fascinati.

Imi staruie in amintire bradul – cumparat cu cateva zile inainte de Ajun si pastrat la boxa de la bloc, unde coboram cu ai mei doar ca sa imi umplu narile si sufletul cu aroma aceea ce cetina cruda, verde. Si seara de Ajun, cand, alaturi de parinti si, cativa ani mai tarziu, alaturi de sora mea, impodobeam bradul. O feerie de culori, lumini, globuri, sclipiciuri aurii si argintii, miros de cetina, toate in sunet de colinde si in ritmuri de poezii. In vreme ce parintii pregateau bunatatile – carnati, toba, lebar, sarmale, piftie, prajituri, cozonaci, arome ce staruie si acum, gadilandu-mi memoria -, eu il asteptam pe Mos Craciun. Care venea, mare, vesel, zgomotos, imbujorat la fata. Spuneam frumos poeziile invatate de atata vreme si repetate in fiecare zi si asteptam tremurand de emotie cadourile. Mereu m-am intrebat de ce la mine ajunge ultima Mosul, pentru ca, de regula, darurile mele erau la fundul sacului :). Ne luam la revedere zgomotos, la fel cum ne salutam, promitandu-ne ca anul ce vine sa ne revedem cu bine.

Imi amintesc atat de viu de candela aprinsa, de caldura din casa si de mirosul frumos al asternuturilor. Mereu am zis ca mama este o zana din pricina asta :).

Imi staruie in amintire anul in care am facut primele daruri de Craciun. Eram cred ca prin clasa a VII-a sau mai mica, cine stie. Primisem bani pentru colinde si am mers sa iau cadouri. Sincer, nu mai tin minte ce le-am cumparat parintilor mei sau daca le-am cumparat ceva. Stiu insa ca sora mea isi dorea o papusa Barbie, asa ca m-am oprit la primul magazin unde am vazut o papusa si i-am cumparat-o fara sa clipesc. :) Bucuria aia a ei (cred ca totusi si parintii i-au asezat sub brad o papusa de Craciunul acela) nu o sa o uit niciodata.

Anii au trecut, emotiile au ramas neschimbate in preajma fiecarui Craciun. Acum vreo cativa ani, povestindu-i despre Craciunurile mele unui vechi si bun prieten, m-a rugat sa fac o scrisoare pentru Mos Craciun. Am intrat cu bucurie in joc, am scris, apoi am aruncat plicurile in zari si am trait magia. :)

Iubesc sarbatorile de  iarna si, mai ales, iubesc Craciunul! Dumnezeu a simtit la unison cu mine magia si a facut in asa fel incat sa traiesc an de an feeria Craciunului. Asa ca, in urma cu patru ani, in a treia zi de Craciun din  2010, mi-a trimis cel mai frumos dar, mi-a implinit cea mai mare minune: aceea de a fi mama celui mai bun, frumos, istet si iubit Stefan. De atunci, incerc sa transmit mai departe frumusetea, emotia, puritatea si aroma sarbatorilor de iarna si imi doresc ca fiul meu, odata ce va fi ajuns barbat, sa isi adune in cantec de colinde familia in jurul bradului si sa le povesteasca copiilor sai despre Iisus, despre credinta, despre iubire si daruire.

Da, dragii mei, sarbatorile de iarna sunt magice. Credeti in ele, simtiti-le de fiecare data cu ochii copilului din voi si lasati-va purtati pe arcul timpul in acele vremuri originare!