Epistolă

         Și îți scriu dincolo de secundele care ne împresoară, dincolo de țărmurile pe care le înconjurăm cu ardoare, dincolo de oamenii care ne ies în cale. Îți scriu cu focul pe care l-au cunoscut doar bătrânii lampagii, atunci când aprindeau farurile ca să vegheze mări, speranțe și destine. Îți scriu pentru că unduirea condeiului ăsta îți va spune mai presus de cuvinte și de forme tot ce nu am putut eu să îți spun vreodată.

        Priveam zilele trecute pe filele unui calendar frumos colorat și mă întrebam într-o doară, care e rostul acelor imagini, dacă timpul trece la fel? Filă cu filă, rupem bucățile din trecutul nostru și le așteptăm pe cele ce vor urma cu o bucurie de nebun care oricum nu știe ce-l așteaptă. M-am lăsat sedusă de textura hârtiei, de aroma ei și am căutat să-i dau un rost calendarului. Îmi amintesc de prima noastră oprire, pur și simplu întâmplătoare. Era o seară de primăvară verde, crudă, cu miros de muguri înfrunziți iar noi stăteam cu picioarele atârnate pe o margine de val și depănam povești despre amintiri și despre vise, despre balaurii care năvăleau în sufletele noastre și despre magii aducători de pace. Și totul ar fi fost atât de simplu dacă nu ți-aș fi simțit atingerea ușoară pe mână. Aș fi plecat în drumul meu iar tu te-ai fi întors la valurile tale. Dar am rămas, pentru că, vezi tu, mie îmi place mirosul ăla amar și sărat și dulce al mării, pentru că erai primul meu popas și pentru că eu nu am văzut niciodată răsăritul. Am întors filă după filă şi am găsit popasuri pline de culori, cuvinte şi miresme. Am mers pas lângă pas şi am fugit departe, fără să ne pese de lumea şi de timpul care se perinadu în jurul nostru. Am plecat şi ne-am întors mereu la fel, cu acelaşi dor şi foc de faruri nestinse. Am cântat, am dansat, am râs, am ţipat, am plâns, am şoptit, ne-am strâns cu patimă mâinile, ne-am atins suav şi plin de voluptate trupurile, sufletele. Mereu atât de aproape şi mereu atât de departe, dar frumuseţea noastră este cheia acestui paradox. Ţi-am sărutat în vis fiecare geană, ţi-am cules, bob cu bob, roua de pe buze, mi-am desfătat dimineţile şi apusurile cu zâmbetele tale şi m-am lăsat învăluită în mângâierea ta roşie, sălbatică şi tandră ca atingerea unui mac. (...)

       Rând pe rând vom mai întoarce file reci de calendar. Vom întoarce clepsidre şi vom colinda cărări. Noi doi, noi singuri, eu, tu. Vom alerga pe alte creste de valuri, vom dărâma alte metereze, vom culege flori de pe alte câmpuri. Şi, poate, din când în cand în când, vom reuşi să ţinem timpul, lumea, universul pe loc, ne vom opri unul în dreptul celuilalt şi ne vom privi în amintirea unui foc numai de noi ştiut. De noi şi de bătrânii lampagii.