Dimineţile de Mai au ceva
special în ele. Sunt calde, blânde, aromate, îmi inspiră un sentiment plăcut de
chef de viaţă, de râs, de iubit, de alintat. Cam aşa m-am trezit într-o
dimineaţă spre un sfârşit de Mai. Mi-am umplut ceaşca de cafea şi am revenit cu
paşi molateci în pat. În mod ciudat, deşi camera ţiuia de atâta linişte, eu nu
mă simţeam singură. „Bing!” Am tresărit uşor, fremătând de emoţie, la auzul
telefonului. Ah, iubesc dimineţile de Mai, în special alea în care îmi spui
atât de dulce că de abia aştepţi să ma strângi în braţe. Închid ochii şi visez
şi, pentru câteva clipe sau pentru o veşnicie, nici eu nu ştiu, am rupt toate
barierele. Şi sunt acolo, lângă tine sau tu aici, lângă mine şi nu contează
până la urmă unde suntem. Suflet lângă suflet şi zâmbet lângă zâmbet, ne dăm
mâna uşor şi ne începem ziua şi viaţa cu poveştile noastre. „Hei, ţi-am, pregătit răsăritul!” Cu un gest
reflex de învăluire am strâns telefonul în braţe. „Spune-mi, cum este?” Pentru
un moment am închis ochii şi am văzut toate răsăriturile de pe mare, roşii,
rotunde, ademenitoare şi aproape carnale. „Haide, leneşo, în scurtă vreme o să
îl privim împreună. Şi o să avem atâtea răsărituri, şi cafele şi dimineţi de
iubire...” „Opreşte-te, te rog”, l-am rugat mut. „Opreşte-te dar lasă-mă să
visez. E atât de frumos cu tine în vise, în suflet, în răsărituri, în caisele
astea verzi de pe noptieră, până şi cafeaua are savoarea ta. Şi este atât de
bine, încât, te rog, lasă-mă să le păstrez pe toate aşa.” Mi-am lăsat privirea
spre fereastră, în aşteptarea atingerii sale. „Îmi place să te mângâi pe
suflet. Mi-ar fi plăcut acum să îţi simt uşor şi corpul strâns lipit de mine”.
Literă cu literă, toate s-au împletit cu foşnetul aşternutului, lăsând loc unui
dans de flăcări calde, dar sălbatice. Este probabil în destinul meu să îmi
împart singurătatea în clipe de fericire cu el. Altfel nu înţeleg cum anume pot
nişte secunde să echivaleze cu o veşnicie şi nici cum nemurirea se poate
ascunde într-o singură secundă. „Aricioaico, trebuie să plec! Rezistă! În
curând...” „Ah nu, nu iar!”, aproape am strigat. Mă cufund înapoi în reveria
dimineţilor de Mai, aşteptând molatec acel „în curând”. Ştiu că va fi definitoriu
pentru mine, pentru întreaga mea viaţă, ştiu că de la acest „în curând” nimic nu
va mai fi la fel. „Mai stai! Mai ai timp şi destin...” Deschid carneţelul şi
încep să înşir cu înfrigurare cuvinte, versuri, vise, gânduri. „Mai stai!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu