"La început a fost cuvântul". Orice poveste are un început și orice început are cuvinte. Iubesc cuvintele, îmi place sa mă joc cu ele, să le dau formă, să le rostogolesc, să le umplu cu sens, să le videz, să le îmbrac cu zâmbete și culori. Era o oră destul de înaintată când am spus asta unui străin, deși vorbeam de doar zece minute. Poate tocmai faptul că știam că suntem străini ne-a ținut vii în conversație, de ca și cum eram doi prieteni vechi care s-au regăsit într-o gară. "Mai stai!" mi-a zis și felul în care a rostit-o mi-a strâns inima. "Mai stai puțin cu mine!" și m-am oprit. De ce să plec? De ce să stau? Am zâmbit, deși știam că nu pe mine mă vedea în clipa aia. "Spune-mi! Vreau să ascult povestea ta!" i-am șoptit aproape. Căutam un motiv pentru mine, unul care să mă determine să rămân acolo, suspendată în loc și în timp, față în față cu un străin. Povestea nu începe cu "a fost odată", ci mă aruncă direct în mare. Mi-am ridicat privirea întrebându-l mut de unde știe cât de mult iubesc eu marea. Și de acolo, ne-am plimbat printre cuvinte despre vreme, soare, ape și vise, despre iubiri și despre doruri fără să știm cât timp a mai trecut sau cât timp a mai rămas. Și fiecare zi era o ploaie caldă de cuvinte și cu fiecare strop căzut ne apropiam mai mult. Ne trimiteam arome de cafea și raze de soare piezișe, ne petreceam conversațiile în răsfățuri molatece de pisică, ne sorbeam cu savoare fiecare minut împreună. Ne-am iubit în și prin cuvinte și ne-am lăsat purtați de valul lor. Și cum întreg destinul nostru e o roată, era o oră destul de târzie când, prin cuvinte, mi-a vândut tot ce adunasem în călătoria noastră. La o distanță de trei cuvinte a stat cel mai crunt adevăr. "Cerule, astupă-mă!" Și-apoi am înțeles de ce la început a fost cuvântul. Pentru că la sfârșit nu mai e loc decât de un vid mut și surd, în care degeaba încerc să strig: "Smulge-mi dorul, uită-mă"!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu