"Crezi în iubire?" m-a întrebat. Am simțit cum totul s-a oprit în loc pentru mine. Uitasem să mă întreb asta. "Ah, ce gând nebun", mi-am zis. "Te-ai sălbăticit de tot, iubirea înseamnă mai mult decât gânduri nebunești în miez de noapte". Da, uitasem și mă mințeam zi de zi ca știu că nu am nevoie de ea, că nu am nevoie să o pomenesc decât prin vreun tablou idilic despre mine. Am zâmbit puțin încurcată. "Cum adică?" am întrebat. "Adică, da, cred." Și, prinsă în vârtejul ideilor, am continuat cu o înflăcărare demnă de un discurs de oscar, știți voi, la capitolul ăla despre idealuri în viață. "Uite, spre exemplu iubesc soarele și vara și roua de dimineață (deși nu prea o mai apuc) și marea și macii și glasul unui copil... Da iubesc, deci cred în iubire", am încheiat ușurată, în speranța că îmi voi purta interlocutorul în acea direcție a subiectului care îmi convenea mai mult. "Știi, eu sunt nimic fără iubire", m-a oprit el. Am tăcut și simțeam cum fiecare secundă de liniște îmi sparge timpanul. "Nimic nu ar exista în afara iubirii. Ea ne salvează." Aș fi vrut să-l pot ruga să se oprească. Simțeam cum fiecare rană mi se deschide, dureri ce le credeam deja uitate. "Nu", m-am îndârjit, "singura iubire adevărată este cea căreia nu îi pui un preț, cea de la care nu aștepți nimic. Iubești pentru că pur și simplu așa e firesc să simți, fără să ceri socoteală din partea cealaltă. Or, să fim serioși, între doi adulți, iubire necondiționată nu există. Poate doar o alăturare de interese, de păreri, de plăceri, dar nicidecum iubire." "De ce fugi tu de iubire?" m-a întrebat mirat și contrariat în același timp. Nah! Am deschis cutia Pandorei! Deja mi se perindau în fața ochilor discuții dulci și siropoase despre iubire. "Vezi tu, oamenii sunt meschini. Este greu să fii complet sincer atunci când, chiar și în fugă, te gândești la ce benficiu ai avea dacă ai iubi nu știu ce sau pe nu știu cine. În fond, cauți ceva și când găsești pur și simplu te oprești, nu contează pentru cât timp. Când acel ceva sau acel cineva nu mai corespunde intereslor tale, pleci mai departe", mi-am continuat explicația ca un fel de justificarea pentru necredința mea. "Eu știu de ce fugi, dar tot cu iubire te vindeci să știi", a completat el în locul răspunsului meu. Și pentru prima oară, în atâția ani, cineva a reușit să mă trezească din amorțeala pe care mi-am impus-o. Chiar așa, de ce? Și întrebarea lui m-a urmărit vreme îndelungată. Și nu aveam să știu că răspunsul era la însuși acel om care, într-o seară de primăvară, m-a plimbat printre imagini de cinematograf, în încercarea de a-mi arăta că încă mai există loc pentru iubire, că acolo unde există credință, este și iubire.
