Dorință

Aș vrea să-ți fug prin vene,

Să mă ascund sub gene,

Să fremăți tot la răsuflarea mea

Și să-mi aștern iubirea-n palma ta.

Aș vrea să-ți torn suavă

Și dulce-amărui otravă

De dor, de-ardoare, de amor,

De patimi, vise și fior.

Aș vrea să mă strecor încet

În gândul tău ușor, discret

Și jucăuș să îți presar pe suflet

Sclipiri de-amurguri și de zâmbet.

Aș vrea să fiu cu totul doar a ta

Și, egoist, să nu mă lași a altcuiva.

Aș vrea să ne-mpărțim bucăți de viață

Și să ne regăsim în fiecare dimineață

Noi, doi copii cu sufletele pline

De vise, de speranțe, de iubire.

Epistolă

         Și îți scriu dincolo de secundele care ne împresoară, dincolo de țărmurile pe care le înconjurăm cu ardoare, dincolo de oamenii care ne ies în cale. Îți scriu cu focul pe care l-au cunoscut doar bătrânii lampagii, atunci când aprindeau farurile ca să vegheze mări, speranțe și destine. Îți scriu pentru că unduirea condeiului ăsta îți va spune mai presus de cuvinte și de forme tot ce nu am putut eu să îți spun vreodată.

        Priveam zilele trecute pe filele unui calendar frumos colorat și mă întrebam într-o doară, care e rostul acelor imagini, dacă timpul trece la fel? Filă cu filă, rupem bucățile din trecutul nostru și le așteptăm pe cele ce vor urma cu o bucurie de nebun care oricum nu știe ce-l așteaptă. M-am lăsat sedusă de textura hârtiei, de aroma ei și am căutat să-i dau un rost calendarului. Îmi amintesc de prima noastră oprire, pur și simplu întâmplătoare. Era o seară de primăvară verde, crudă, cu miros de muguri înfrunziți iar noi stăteam cu picioarele atârnate pe o margine de val și depănam povești despre amintiri și despre vise, despre balaurii care năvăleau în sufletele noastre și despre magii aducători de pace. Și totul ar fi fost atât de simplu dacă nu ți-aș fi simțit atingerea ușoară pe mână. Aș fi plecat în drumul meu iar tu te-ai fi întors la valurile tale. Dar am rămas, pentru că, vezi tu, mie îmi place mirosul ăla amar și sărat și dulce al mării, pentru că erai primul meu popas și pentru că eu nu am văzut niciodată răsăritul. Am întors filă după filă şi am găsit popasuri pline de culori, cuvinte şi miresme. Am mers pas lângă pas şi am fugit departe, fără să ne pese de lumea şi de timpul care se perinadu în jurul nostru. Am plecat şi ne-am întors mereu la fel, cu acelaşi dor şi foc de faruri nestinse. Am cântat, am dansat, am râs, am ţipat, am plâns, am şoptit, ne-am strâns cu patimă mâinile, ne-am atins suav şi plin de voluptate trupurile, sufletele. Mereu atât de aproape şi mereu atât de departe, dar frumuseţea noastră este cheia acestui paradox. Ţi-am sărutat în vis fiecare geană, ţi-am cules, bob cu bob, roua de pe buze, mi-am desfătat dimineţile şi apusurile cu zâmbetele tale şi m-am lăsat învăluită în mângâierea ta roşie, sălbatică şi tandră ca atingerea unui mac. (...)

       Rând pe rând vom mai întoarce file reci de calendar. Vom întoarce clepsidre şi vom colinda cărări. Noi doi, noi singuri, eu, tu. Vom alerga pe alte creste de valuri, vom dărâma alte metereze, vom culege flori de pe alte câmpuri. Şi, poate, din când în cand în când, vom reuşi să ţinem timpul, lumea, universul pe loc, ne vom opri unul în dreptul celuilalt şi ne vom privi în amintirea unui foc numai de noi ştiut. De noi şi de bătrânii lampagii.

Mai stai!

Dimineţile de Mai au ceva special în ele. Sunt calde, blânde, aromate, îmi inspiră un sentiment plăcut de chef de viaţă, de râs, de iubit, de alintat. Cam aşa m-am trezit într-o dimineaţă spre un sfârşit de Mai. Mi-am umplut ceaşca de cafea şi am revenit cu paşi molateci în pat. În mod ciudat, deşi camera ţiuia de atâta linişte, eu nu mă simţeam singură. „Bing!” Am tresărit uşor, fremătând de emoţie, la auzul telefonului. Ah, iubesc dimineţile de Mai, în special alea în care îmi spui atât de dulce că de abia aştepţi să ma strângi în braţe. Închid ochii şi visez şi, pentru câteva clipe sau pentru o veşnicie, nici eu nu ştiu, am rupt toate barierele. Şi sunt acolo, lângă tine sau tu aici, lângă mine şi nu contează până la urmă unde suntem. Suflet lângă suflet şi zâmbet lângă zâmbet, ne dăm mâna uşor şi ne începem ziua şi viaţa cu poveştile noastre. „Hei, ţi-am, pregătit răsăritul!” Cu un gest reflex de învăluire am strâns telefonul în braţe. „Spune-mi, cum este?” Pentru un moment am închis ochii şi am văzut toate răsăriturile de pe mare, roşii, rotunde, ademenitoare şi aproape carnale. „Haide, leneşo, în scurtă vreme o să îl privim împreună. Şi o să avem atâtea răsărituri, şi cafele şi dimineţi de iubire...” „Opreşte-te, te rog”, l-am rugat mut. „Opreşte-te dar lasă-mă să visez. E atât de frumos cu tine în vise, în suflet, în răsărituri, în caisele astea verzi de pe noptieră, până şi cafeaua are savoarea ta. Şi este atât de bine, încât, te rog, lasă-mă să le păstrez pe toate aşa.” Mi-am lăsat privirea spre fereastră, în aşteptarea atingerii sale. „Îmi place să te mângâi pe suflet. Mi-ar fi plăcut acum să îţi simt uşor şi corpul strâns lipit de mine”. Literă cu literă, toate s-au împletit cu foşnetul aşternutului, lăsând loc unui dans de flăcări calde, dar sălbatice. Este probabil în destinul meu să îmi împart singurătatea în clipe de fericire cu el. Altfel nu înţeleg cum anume pot nişte secunde să echivaleze cu o veşnicie şi nici cum nemurirea se poate ascunde într-o singură secundă. „Aricioaico, trebuie să plec! Rezistă! În curând...” „Ah nu, nu iar!”, aproape am strigat. Mă cufund înapoi în reveria dimineţilor de Mai, aşteptând molatec acel „în curând”. Ştiu că va fi definitoriu pentru mine, pentru întreaga mea viaţă, ştiu că de la acest „în curând” nimic nu va mai fi la fel. „Mai stai! Mai ai timp şi destin...” Deschid carneţelul şi încep să înşir cu înfrigurare cuvinte, versuri, vise, gânduri. „Mai stai!”

Acolo unde e credință, e iubire

"Crezi în iubire?" m-a întrebat. Am simțit cum totul s-a oprit în loc pentru mine. Uitasem să mă întreb asta. "Ah, ce gând nebun", mi-am zis. "Te-ai sălbăticit de tot, iubirea înseamnă mai mult decât gânduri nebunești în miez de noapte". Da, uitasem și mă mințeam zi de zi ca știu că nu am nevoie de ea, că nu am nevoie să o pomenesc decât prin vreun tablou idilic despre mine. Am zâmbit puțin încurcată. "Cum adică?" am întrebat. "Adică, da, cred." Și, prinsă în vârtejul ideilor, am continuat cu o înflăcărare demnă de un discurs de oscar, știți voi, la capitolul ăla despre idealuri în viață. "Uite, spre exemplu iubesc soarele și vara și roua de dimineață (deși nu prea o mai apuc) și marea și macii și glasul unui copil... Da iubesc, deci cred în iubire", am încheiat ușurată, în speranța că îmi voi purta interlocutorul în acea direcție a subiectului care îmi convenea mai mult. "Știi, eu sunt nimic fără iubire", m-a oprit el. Am tăcut și simțeam cum fiecare secundă de liniște îmi sparge timpanul. "Nimic nu ar exista în afara iubirii. Ea ne salvează." Aș fi vrut să-l pot ruga să se oprească. Simțeam cum fiecare rană mi se deschide, dureri ce le credeam deja uitate. "Nu", m-am îndârjit, "singura iubire adevărată este cea căreia nu îi pui un preț, cea de la care nu aștepți nimic. Iubești pentru că pur și simplu așa e firesc să simți, fără să ceri socoteală din partea cealaltă. Or, să fim serioși, între doi adulți, iubire necondiționată nu există. Poate doar o alăturare de interese, de păreri, de plăceri, dar nicidecum iubire."  "De ce fugi tu de iubire?" m-a întrebat mirat și contrariat în același timp. Nah! Am deschis cutia Pandorei! Deja mi se perindau în fața ochilor discuții dulci și siropoase despre iubire. "Vezi tu, oamenii sunt meschini. Este greu să fii complet sincer atunci când, chiar și în fugă, te gândești la ce benficiu ai avea dacă ai iubi nu știu ce sau pe nu știu cine. În fond, cauți ceva și când găsești pur și simplu te oprești, nu contează pentru cât timp. Când acel ceva sau acel cineva nu mai corespunde intereslor tale, pleci mai departe", mi-am continuat explicația ca un fel de justificarea pentru necredința mea. "Eu știu de ce fugi, dar tot cu iubire te vindeci să știi", a completat el în locul răspunsului meu. Și pentru prima oară, în atâția ani, cineva a reușit să mă trezească din amorțeala pe care mi-am impus-o. Chiar așa, de ce? Și întrebarea lui m-a urmărit vreme îndelungată. Și nu aveam să știu că răspunsul era la însuși acel om care, într-o seară de primăvară, m-a plimbat printre imagini de cinematograf, în încercarea de a-mi arăta că încă mai există loc pentru iubire, că acolo unde există credință, este și iubire.

Doina de vara

 

Fă-mă, Doamne, praf de vară

Fă-mă scrum și-aruncă-l doară

Pe un drum, în zări să piară.

Fă-mă tunet, fă-mă foc

Și aruncă-mă-ntr-un loc

Unde-i dor și-unde-i pustie,

Unde nimeni nu mă știe.

Unde să-mi port necredința

Și să-mi lepăd suferința.

Unde-aud cânt de vioară

Suspinând la ceas de seară

O poveste de iubire,

Despre vis și ne-mplinire

De-a purta dalbă cunună

Și buchet de flori în mână.

Dor...

Mi-e dor de dor, mi-e dor să mor

De glasul tău, de ochii tăi.

Ah, dor!

Mi-e dor să știi că te ador,

Mi-e dor de-aroma ta din zori.

Un dor nebun s-a strâns în mine

Știi tu ce dor îmi e de tine,

De noi, de vise, de-amândoi,

De diminețile în doi?

Ah, dor, ce-aș vrea să-ți simt parfumul,

Să te opresc, să îți schimb drumul,

Să fii al meu, să fim doar unul.

Dar dor, iubirea-i desuetă

Și ne-a trădat ca la ruletă,

Când un ultim zar am aruncat.

Ah, câtă speranţă i-am lăsat!

Și dor, te rog acum să-ți fie dor

Să strigi "iubire, simt că mor,

Că mă topesc, că te ador".

Iar eu, în ochii tăi să mă găsesc

Să-ți spun, ah dor, tu știi doar,

Te iubesc!