Mai stai!

Dimineţile de Mai au ceva special în ele. Sunt calde, blânde, aromate, îmi inspiră un sentiment plăcut de chef de viaţă, de râs, de iubit, de alintat. Cam aşa m-am trezit într-o dimineaţă spre un sfârşit de Mai. Mi-am umplut ceaşca de cafea şi am revenit cu paşi molateci în pat. În mod ciudat, deşi camera ţiuia de atâta linişte, eu nu mă simţeam singură. „Bing!” Am tresărit uşor, fremătând de emoţie, la auzul telefonului. Ah, iubesc dimineţile de Mai, în special alea în care îmi spui atât de dulce că de abia aştepţi să ma strângi în braţe. Închid ochii şi visez şi, pentru câteva clipe sau pentru o veşnicie, nici eu nu ştiu, am rupt toate barierele. Şi sunt acolo, lângă tine sau tu aici, lângă mine şi nu contează până la urmă unde suntem. Suflet lângă suflet şi zâmbet lângă zâmbet, ne dăm mâna uşor şi ne începem ziua şi viaţa cu poveştile noastre. „Hei, ţi-am, pregătit răsăritul!” Cu un gest reflex de învăluire am strâns telefonul în braţe. „Spune-mi, cum este?” Pentru un moment am închis ochii şi am văzut toate răsăriturile de pe mare, roşii, rotunde, ademenitoare şi aproape carnale. „Haide, leneşo, în scurtă vreme o să îl privim împreună. Şi o să avem atâtea răsărituri, şi cafele şi dimineţi de iubire...” „Opreşte-te, te rog”, l-am rugat mut. „Opreşte-te dar lasă-mă să visez. E atât de frumos cu tine în vise, în suflet, în răsărituri, în caisele astea verzi de pe noptieră, până şi cafeaua are savoarea ta. Şi este atât de bine, încât, te rog, lasă-mă să le păstrez pe toate aşa.” Mi-am lăsat privirea spre fereastră, în aşteptarea atingerii sale. „Îmi place să te mângâi pe suflet. Mi-ar fi plăcut acum să îţi simt uşor şi corpul strâns lipit de mine”. Literă cu literă, toate s-au împletit cu foşnetul aşternutului, lăsând loc unui dans de flăcări calde, dar sălbatice. Este probabil în destinul meu să îmi împart singurătatea în clipe de fericire cu el. Altfel nu înţeleg cum anume pot nişte secunde să echivaleze cu o veşnicie şi nici cum nemurirea se poate ascunde într-o singură secundă. „Aricioaico, trebuie să plec! Rezistă! În curând...” „Ah nu, nu iar!”, aproape am strigat. Mă cufund înapoi în reveria dimineţilor de Mai, aşteptând molatec acel „în curând”. Ştiu că va fi definitoriu pentru mine, pentru întreaga mea viaţă, ştiu că de la acest „în curând” nimic nu va mai fi la fel. „Mai stai! Mai ai timp şi destin...” Deschid carneţelul şi încep să înşir cu înfrigurare cuvinte, versuri, vise, gânduri. „Mai stai!”

Acolo unde e credință, e iubire

"Crezi în iubire?" m-a întrebat. Am simțit cum totul s-a oprit în loc pentru mine. Uitasem să mă întreb asta. "Ah, ce gând nebun", mi-am zis. "Te-ai sălbăticit de tot, iubirea înseamnă mai mult decât gânduri nebunești în miez de noapte". Da, uitasem și mă mințeam zi de zi ca știu că nu am nevoie de ea, că nu am nevoie să o pomenesc decât prin vreun tablou idilic despre mine. Am zâmbit puțin încurcată. "Cum adică?" am întrebat. "Adică, da, cred." Și, prinsă în vârtejul ideilor, am continuat cu o înflăcărare demnă de un discurs de oscar, știți voi, la capitolul ăla despre idealuri în viață. "Uite, spre exemplu iubesc soarele și vara și roua de dimineață (deși nu prea o mai apuc) și marea și macii și glasul unui copil... Da iubesc, deci cred în iubire", am încheiat ușurată, în speranța că îmi voi purta interlocutorul în acea direcție a subiectului care îmi convenea mai mult. "Știi, eu sunt nimic fără iubire", m-a oprit el. Am tăcut și simțeam cum fiecare secundă de liniște îmi sparge timpanul. "Nimic nu ar exista în afara iubirii. Ea ne salvează." Aș fi vrut să-l pot ruga să se oprească. Simțeam cum fiecare rană mi se deschide, dureri ce le credeam deja uitate. "Nu", m-am îndârjit, "singura iubire adevărată este cea căreia nu îi pui un preț, cea de la care nu aștepți nimic. Iubești pentru că pur și simplu așa e firesc să simți, fără să ceri socoteală din partea cealaltă. Or, să fim serioși, între doi adulți, iubire necondiționată nu există. Poate doar o alăturare de interese, de păreri, de plăceri, dar nicidecum iubire."  "De ce fugi tu de iubire?" m-a întrebat mirat și contrariat în același timp. Nah! Am deschis cutia Pandorei! Deja mi se perindau în fața ochilor discuții dulci și siropoase despre iubire. "Vezi tu, oamenii sunt meschini. Este greu să fii complet sincer atunci când, chiar și în fugă, te gândești la ce benficiu ai avea dacă ai iubi nu știu ce sau pe nu știu cine. În fond, cauți ceva și când găsești pur și simplu te oprești, nu contează pentru cât timp. Când acel ceva sau acel cineva nu mai corespunde intereslor tale, pleci mai departe", mi-am continuat explicația ca un fel de justificarea pentru necredința mea. "Eu știu de ce fugi, dar tot cu iubire te vindeci să știi", a completat el în locul răspunsului meu. Și pentru prima oară, în atâția ani, cineva a reușit să mă trezească din amorțeala pe care mi-am impus-o. Chiar așa, de ce? Și întrebarea lui m-a urmărit vreme îndelungată. Și nu aveam să știu că răspunsul era la însuși acel om care, într-o seară de primăvară, m-a plimbat printre imagini de cinematograf, în încercarea de a-mi arăta că încă mai există loc pentru iubire, că acolo unde există credință, este și iubire.

Doina de vara

 

Fă-mă, Doamne, praf de vară

Fă-mă scrum și-aruncă-l doară

Pe un drum, în zări să piară.

Fă-mă tunet, fă-mă foc

Și aruncă-mă-ntr-un loc

Unde-i dor și-unde-i pustie,

Unde nimeni nu mă știe.

Unde să-mi port necredința

Și să-mi lepăd suferința.

Unde-aud cânt de vioară

Suspinând la ceas de seară

O poveste de iubire,

Despre vis și ne-mplinire

De-a purta dalbă cunună

Și buchet de flori în mână.

Dor...

Mi-e dor de dor, mi-e dor să mor

De glasul tău, de ochii tăi.

Ah, dor!

Mi-e dor să știi că te ador,

Mi-e dor de-aroma ta din zori.

Un dor nebun s-a strâns în mine

Știi tu ce dor îmi e de tine,

De noi, de vise, de-amândoi,

De diminețile în doi?

Ah, dor, ce-aș vrea să-ți simt parfumul,

Să te opresc, să îți schimb drumul,

Să fii al meu, să fim doar unul.

Dar dor, iubirea-i desuetă

Și ne-a trădat ca la ruletă,

Când un ultim zar am aruncat.

Ah, câtă speranţă i-am lăsat!

Și dor, te rog acum să-ți fie dor

Să strigi "iubire, simt că mor,

Că mă topesc, că te ador".

Iar eu, în ochii tăi să mă găsesc

Să-ți spun, ah dor, tu știi doar,

Te iubesc!

Paroles, paroles...

"La început a fost cuvântul". Orice poveste are un început și orice început are cuvinte. Iubesc cuvintele, îmi place sa mă joc cu ele, să le dau formă, să le rostogolesc, să le umplu cu sens, să le videz, să le îmbrac cu zâmbete și culori. Era o oră destul de înaintată când am spus asta unui străin, deși vorbeam de doar zece minute. Poate tocmai faptul că știam că suntem străini ne-a ținut vii în conversație, de ca și cum eram doi prieteni vechi care s-au regăsit într-o gară. "Mai stai!" mi-a zis și felul în care a rostit-o mi-a strâns inima. "Mai stai puțin cu mine!" și m-am oprit. De ce să plec? De ce să stau? Am zâmbit, deși știam că nu pe mine mă vedea în clipa aia. "Spune-mi! Vreau să ascult povestea ta!" i-am șoptit aproape. Căutam un motiv pentru mine, unul care să mă determine să rămân acolo, suspendată în loc și în timp, față în față cu un străin.  Povestea nu începe cu "a fost odată", ci mă aruncă direct în mare. Mi-am ridicat privirea întrebându-l mut de unde știe cât de mult iubesc eu marea. Și de acolo, ne-am plimbat printre cuvinte despre vreme, soare, ape și vise, despre iubiri și despre doruri fără să știm cât timp a mai trecut sau cât timp a mai rămas. Și fiecare zi era o ploaie caldă de cuvinte și cu fiecare strop căzut ne apropiam mai mult. Ne trimiteam arome de cafea și raze de soare piezișe, ne petreceam conversațiile în răsfățuri molatece de pisică, ne sorbeam cu savoare fiecare minut împreună. Ne-am iubit în și prin cuvinte și ne-am lăsat purtați de valul lor. Și cum întreg destinul nostru e o roată, era o oră destul de târzie când, prin cuvinte, mi-a vândut tot ce adunasem în călătoria noastră. La o distanță de trei cuvinte a stat cel mai crunt adevăr. "Cerule, astupă-mă!" Și-apoi am înțeles de ce la început a fost cuvântul. Pentru că la sfârșit nu mai e loc decât de un vid mut și surd, în care degeaba încerc să strig: "Smulge-mi dorul, uită-mă"!