Si-a mai trecut o zi, o luna, un an, o viata, cine sa mai tina socotela? Am taiat meticulos, cu grija unui scolar la inceput de drum, cifre si litere din calendar. Am strans cu grija fiecare amintire de la copilarie incoace si am tras adanc aer in piept: "E o noua zi. E primavara!". Pe facebook primesc felicitari. Telefonul ma anunta sec ca am primit mesaje. Le privesc, le citesc cu bucurie pe fiecare. Raspund si eu, la randul meu, cu sinceritate. Ma intreb daca nu cumva ma adancesc intr-un cliseu aiurea si inchid. Adica, nu putem sa facem cuiva drag o urare indiferent de data din calendar? Mi se pare deja putin grotesc sa imi amintesc acum de toata lumea, sa scriu aproape mecanic ceva ce as fi putut spune in orice alta imprejurare.
Ma opresc din scris. Sunt oameni care exact in zile ca asta isi doresc cel mai putin o urare atat de impersonala. Sunt oameni care fix in zile ca asta ar azvarli tot si ar astepta secundele sa treaca.
Ma las usor jos si ascult ecoul tacerilor. Am strans fiecare iluzie, le-am adulmecat cu nesat parfumul si-apoi le-am dat drumul in cele patru zari. Sa fuga departe de mine, cea care le-a desenat, cea care le-a iubit, cea care le-a crezut. Sa ma uite, sa ma lase aici si sa-si poarte farmecul in alte lumi. Nimic nu poate sa bucure sufletul si sa ucida atat de dureros asa cum o face o iluzie.
Stau dezgolita de orice gand, de orice sentiment si astept sa tai meticulos o alta data din calendar. Totul vine si totul pleaca luand cu sine bucati din fiinta mea.
E primavara. Renastem odata cu intreaga natura. E datul firii sa fie asa. Iluzii noi vor aparea curand. Si-odata cu ele, noi zambete, noi lacrimi. E datul firii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu