Ah, da, sigur ca
si eu am visat la asta chiar daca, in multe zile din viata am negat cu vehementa.
Ei, cum ce? Acel moment la care viseaza orice fata. Cred ca noi, fetele, avem
ascunsi bine, undeva in ADN, fiorii astia. Cred. Desi niciodata nu am fost
printre copiii care fugeau dupa nunta, cum se facea pe vremea mea J. Dupa aceea, cand am crescut si mai vorbeam cu fetele
despre ce misto e sa te mariti, eram contra. Cum sa ma marit? Si sa se uite
asa, toata lumea dupa mine si sa strige cu disperare – “uite mireasaaaaa!”?
Nici vorba. Ma scuturam asa, ca de un gand urat si imi promiteam ca n-o s-o fac
nici picata cu ceara. Si n-am facut-o. Nici la 23, nici la 27. La 23 ca n-am
vrut, la 27 ca nu s-a putut. J Deh, incurcate-s caile vietii. De fapt, daca ma
gandesc bine, nici nu cred ca as fi fost pregatita sa o fac. Nu aveam asa, un
concept definit despre cum as fi vrut sa fie. Care va sa zica, sunt convinsa
ca, derutata fiind de lipsa viziunii despre propria nunta, as fi ajuns tocmai
in situatia de care am fugit o viata – de a se striga in gura mare “uite
mireasaaaa!”. Brrrr. Cu alte cuvinte, Universul a conspirat bine si m-a scapat
de treaba asta. Dar uite, ca se intampla ca la un moment dat, sa intalnesti omul
ala care te duce pana deasupra norilor si inapoi, care iti face asa, chipul
numai zambet si stomacul numai fluturi, care, ce sa mai, te cam pune pe visat
cu ochii deschisi. Asa ca, m-a lovit si pe mine asa, intr-o dimineata, cand mergeam,
cu castile in urechi, spre birou, fiorul
ala. Dar totusi, cum ar fi… daca ar fi? Inspir adanc. Stiu, acum stiu cum ar
fi. Ar fi cu lavanda si cu flori de camp, flori salbatice, simple si frumoase,
lasate peste tot, pe rochie, in par, pe mese, sa le cuprind in jur cu privirea si
sa le strang in brate ca pe o marturie ca totul este aievea. Ar fi cu tesaturi
simple si croi lejer, ca sa completez tabloul pictat de flori. Ar fi cu oameni
dragi, putini dar frumosi, cu oameni care ma iubesc si pe care ii iubesc pentru
fiecare clipa pe care mi-au oferit-o in viata asta. Ar fi cu zambete sincere si
cu priviri oneste. Ar fi cu parinti fericiti, pe care sa ii cuprind cu bratele si
sa le multumesc ca ne-au crescut. Oh, daca ar fi… ar fi cu omul asta drag, atat
de drag ca imi zapaceste sufletul intr-atat incat ma uita timpul uitandu-ma in
ochii lui, de ma si dojeneste uneori, ca, in loc sa mananc, raman pierduta
undeva pe-acolo, prin verdele din privirile sale. Ar fi cu strumful meu, care
acum e al nostru, balai, fericit si mandru ca ne are pe amandoi. Daca ar fi, as
fi un vis pe care mi-ar fi putin teama sa-l ating, ca sa nu-l risipesc.
